Doar o umbră!?

 

-Sunt doar o umbră amenințătoare asupra pașilor tăi? Mă ascund de atâtea trăiri, de atâtea gânduri care mă atacă sărăcăcios.

Tu nu mă asculți niciodată. Gândurile mele sunt haotice, mă îndeamnă la o cădere în gol. 

-Simt că te rănesc, îți rănesc fiecare rămășiță, îmi zice pe un ton discret. 

Stau în pat, parcă mai neliniștită, îmi arde fiecare parte din corp.

 Dulapul parcă mă strânge. Sau oare este fereastra? 

-Te-ai pierdut în vise? 

-Poate în speranțe intense, ii spun. Aud un zgomot, aud o voce de nicăieri care mă urmărește din ziua în care am devenit o umbră. Oglinda mă sfâșie în bucăți de câte ori mă privesc în ea. Îmi place, poate îmi place să privesc această tăcere absurdă.

-Eu cred că mă placi pe mine...

 Zâmbesc. Cu un cot așezat pe pervazul geamului privesc oamenii. 

-Nu, nu cred.. Un domn pe bicicletă îmi face cu mâna, oare mă cunoaște? Poate totuși nu sunt o umbră, nu sunt atât de străină.

-Nu ai cum să nu vezi cât de minunată ești!

 -Chiar crezi asta? Atunci încep să privesc mai intens în jur. Felinarul ruginit  din colțul străzii îmi amintește de serile liniștite... Poate că suferința mea nu mai există, poate trebuie să privesc și alți oameni. 

-Îmi ești atât de dragă, dar nu observi.. 

Te privesc și atunci îmi arunc privirea spre tine. Mă ridic ușor și mă sprijin de marginile pervazului, aerul proaspăt îmi atinge sufletul, mă simt vie, puternică. Atunci zâmbesc iar. 

-Poate că ai dreptate, trebuie să privesc mai profund. Eram la fel, grăbită, supărată, deranjată de orice, probabil și alți oameni mă priveau pe mine așa cum îi privesc eu pe ei.

-Ești fericită, îți place cum îți revii la suprafață de câte ori te uiți la mine, te arunc în emoții iar și ți-e teamă.

-Mă faci să cred că într-o zi voi reuși!

-Ești specială, suflet curat! 

Atunci mă arunc înapoi în pat, ascultând ritmul bătăilor inimii mele.