-Sunt doar o umbră amenințătoare asupra pașilor tăi? Mă ascund de atâtea trăiri, de atâtea gânduri care mă atacă sărăcăcios. Tu nu mă asculți niciodată. Gândurile mele sunt haotice, mă îndeamnă la o cădere în gol. -Simt că te rănesc, îți rănesc fiecare rămășiță, îmi zice pe un ton discret. Stau în pat, parcă mai neliniștită, îmi arde fiecare parte din corp. Dulapul parcă mă strânge. Sau oare este fereastra? -Te-ai pierdut în vise? -Poate în speranțe intense, ii spun. Aud un zgomot, aud o voce de nicăieri care mă urmărește din ziua în care am devenit o umbră. Oglinda mă sfâșie în bucăți de câte ori mă privesc în ea. Îmi place, poate îmi place să privesc această tăcere absurdă. -Eu cred că mă placi pe mine... Zâmbesc. Cu un cot așezat pe pervazul geamului privesc oamenii. -Nu, nu cred.. Un domn pe bicicletă îmi face cu mâna, oare mă cunoaște? Poate totuși nu sunt o umbră, nu sunt atât de străină. -Nu ai cum să nu vezi cât de minunată ești! ...