De la un timp am început să mă întreb pe unde mai sunt? Unde plec, pe unde îmi las sufletul? M-am risipit prin mulțime, m-am pierdut acolo unde cândva eram plină de viață. Sau poate m-am ascuns în spatele unor tăceri absurde. Mi s-a spus că uneori avem nevoie de liniște , doar așa ne putem auzi. Căci, atunci când omul tace, își poate auzi sufletul. Așa că am tăcut o perioadă , m-am risipit pentru a mă putea regăsi. Am mângâiat fiecare cuget și m-am bucurat pentru fiecare zâmbet. Am umblat hai hui pe căile inimii si am zis că e bine, nu a mai contat nimic, n-am mai suportat să mă atașez și am încercat să ies din cochilia mea. Pe unde mai sunt? Am colindat atâtea răni, atâtea bucurii, atâtea dezamăgiri.. . Am umblat prin suflet.. alergând după trăiri. Cuvântul mi-e puțin străin , căci tăcerea a fost lungă, dar niciodată nu-i prea târziu să te găsești pe tine însuți.