Alexandra Irimia

Deschide ușa... Parca mai obosit decât de obicei, își aruncă geaca, în scârbă peste mormanul de rufe lăsat de câteva zile ,  ocolind ce se întâmpla în jur, își aprinde o țigară, aruncându-se pe canapea lângă mine, neobservând îngrijorarea de pe chipul meu. Îl întreb într-un mod subtil : -De unde vii?! În acel moment îmi aruncă doar o privire tăioasă, plictisit de vorbele mele absurde. "De ce mă privești de parca nu as exista?", îmi spun în gând. El se ridică, mergând spre fereastră tot mai agitat, punându-si să bea din coniacul lui preferat. Atunci mă ridic și ii ating umărul, întrebându-l : - Ce s-a întâmplat cu tine, cu noi? Ia o gură de coniac și-mi spune pe un ton sumbru. - Nu e treaba ta! Nu-mi mai pune întrebări că mă plictisești! Și se aruncă din nou pe canapea, deschizând TV-ul, aruncându-si picioarele pe măsuța unde își ținea scrumiera.  Se face liniște, eu privindu-l cu ochii umeziti și cu o întrebare în minte "De ce cu mine? '', îmi arăt deznădej...

 ,,  Azi e luni? "Mă simt ca într-o cușcă dezgustată de aceleași miresme de zi cu zi,parcă ar fi o șoaptă a eternității care-mi străpunge fiecare părticică din mine. Aceeași zi repetată în neștire, aceiași oameni,scârbiți,cu o detașare în egală măsură cu nesimțirea. Aceleași coridoare ale școlii marcate printr-o mizerie absurdă, neatinse de mână de om. Același geam în nuanțe cenușii, parcă disperat la vederea luminii. Aceleași scări îndreptate parcă intenționat spre cădere. Aceeași profă amară ca într-o zi de toamnă târzie, aruncându-și lucrurile pe catedră,lăsând în urma ei o dâră de praf incandescent. Aceeași muzică asurzitoare dată de clopoțelul ruginit din capătul holului. Parcă timpul stă, amintind vremuri în care fericirea și moartea erau în același loc. Aceleași fețe nestingherite, care nu se deosebesc,figurând pe bănci în pauze. Aceeași oră repetată, parcă neliniștită la trezirea oaspeților ce aveau să vină. Aceleași uși trântite de o mie de ori, care-ți provoacă o anu...