Alexandra Irimia

De la un timp am început să mă întreb pe unde mai sunt? Unde plec, pe unde îmi las sufletul? M-am risipit prin mulțime, m-am pierdut acolo unde cândva eram plină de viață. Sau poate m-am ascuns în spatele unor tăceri absurde. Mi s-a spus că uneori avem nevoie de liniște , doar așa ne putem auzi. Căci, atunci când omul tace, își poate auzi sufletul. Așa că am tăcut o perioadă , m-am risipit pentru a mă putea regăsi. Am mângâiat fiecare cuget și m-am bucurat pentru fiecare zâmbet. Am umblat hai hui pe căile inimii si am zis că e bine, nu a mai contat nimic, n-am mai suportat să mă atașez și am încercat să ies din cochilia mea. Pe unde mai sunt? Am colindat atâtea răni, atâtea bucurii, atâtea dezamăgiri.. . Am umblat prin suflet.. alergând după trăiri.  Cuvântul mi-e puțin străin , căci tăcerea a fost lungă, dar niciodată nu-i prea târziu să te găsești pe tine însuți. 

Vouă vă este frică? Aici vorbim despre frici mici precum insectele, frica de întuneric, filmele de groază, vorbitul în public, dar și despre fricile mai mari precum singurătatea sau moartea.  Poate uneori nu ne dăm seama, dar noi provocăm frica sau starea de teamă, noi o facem sa crească și ne hrănim cu ea zi de zi. Din cauza ei ne pierdem încrederea în propria persoană, declanșând anumite stări emoționale. Frica se manifestă prin felul în care gândim, totul vine de la creier. De multe ori ne rezumăm la a face doar anumite lucruri de frică. Ne este teamă să nu fim văzuți în societate într-un anumit fel, să nu avem etichete. Aceasta poate fi cea mai bună prietenă a omului sau cel mai mare dușman.  Deseori, ne pierdem în detaliu, ne lăsăm controlați. Poate îți dorești să călătorești, dar ai frică de înălțime, nu este o împiedică, trebuie să - ți învingi teama sau pur și simplu să găsești alte căi mai ușoare, ideea e să nu renunți. Mie mereu mi-a fost frică să vorbesc în ...

Deschide ușa... Parca mai obosit decât de obicei, își aruncă geaca, în scârbă peste mormanul de rufe lăsat de câteva zile ,  ocolind ce se întâmpla în jur, își aprinde o țigară, aruncându-se pe canapea lângă mine, neobservând îngrijorarea de pe chipul meu. Îl întreb într-un mod subtil : -De unde vii?! În acel moment îmi aruncă doar o privire tăioasă, plictisit de vorbele mele absurde. "De ce mă privești de parca nu as exista?", îmi spun în gând. El se ridică, mergând spre fereastră tot mai agitat, punându-si să bea din coniacul lui preferat. Atunci mă ridic și ii ating umărul, întrebându-l : - Ce s-a întâmplat cu tine, cu noi? Ia o gură de coniac și-mi spune pe un ton sumbru. - Nu e treaba ta! Nu-mi mai pune întrebări că mă plictisești! Și se aruncă din nou pe canapea, deschizând TV-ul, aruncându-si picioarele pe măsuța unde își ținea scrumiera.  Se face liniște, eu privindu-l cu ochii umeziti și cu o întrebare în minte "De ce cu mine? '', îmi arăt deznădej...

 ,,  Azi e luni? "Mă simt ca într-o cușcă dezgustată de aceleași miresme de zi cu zi,parcă ar fi o șoaptă a eternității care-mi străpunge fiecare părticică din mine. Aceeași zi repetată în neștire, aceiași oameni,scârbiți,cu o detașare în egală măsură cu nesimțirea. Aceleași coridoare ale școlii marcate printr-o mizerie absurdă, neatinse de mână de om. Același geam în nuanțe cenușii, parcă disperat la vederea luminii. Aceleași scări îndreptate parcă intenționat spre cădere. Aceeași profă amară ca într-o zi de toamnă târzie, aruncându-și lucrurile pe catedră,lăsând în urma ei o dâră de praf incandescent. Aceeași muzică asurzitoare dată de clopoțelul ruginit din capătul holului. Parcă timpul stă, amintind vremuri în care fericirea și moartea erau în același loc. Aceleași fețe nestingherite, care nu se deosebesc,figurând pe bănci în pauze. Aceeași oră repetată, parcă neliniștită la trezirea oaspeților ce aveau să vină. Aceleași uși trântite de o mie de ori, care-ți provoacă o anu...